Suna telefonul. Dupa incercari nereusite de a il inchide m-am trezit. Era prea mult, era 6 dimineata. Draperiile grele nu lasasera nici o raza de lumina sa patrunda si aveam ciudata senzatie ca abia adormisem. Iubeam diminetile, dar acum imi doream o noapte lunga in care sa dorm, sa nu ma bantuie nici un gand, nici o „fantoma”, sa nu visez. Nu aveam nimic din ce vroiam in dimineata aceasta … nici pe el, nici somnul linistit, nici lipsa framantarilor. Pana si visele, de obicei absente, se incapatanau sa-mi revina ca niste secvente de film.

     Cum  a trecut toata ziua aceea nu-mi amintesc. Stiu doar ca odata ce apunea soarele ma linisteam.

     Suna telefonul. Sunt tentata sa nu-i raspund. Nu o fac. Insista. Ii raspund … si ma scuz ca nu am auzit soneria aceea stridenta. Nu inteleg de ce o fac, nu inteleg de ce mint. Puteam sa-i spun ca nu vroiam sa-l aud, dar VREAU. Imi simt fiecare bataie a inimii, desi contractiile ei sunt lente in fiecare zi. Am o „inima lenesa”, careia ii lipseste dorinta. La auzul vocii lui a devenit… activa.

     Mi-a comunicat scurt si concis, ca unei secretare, ca este plecat din Bucuresti si ca trebuie sa ne intalnim in cel mai apropiat oras… de mine, de el, nu mai avea importanta. Nu am mai auzit daca avea argumente, explicatii, nu mai conta. Am inchis si mi-am dorit sa-mi treaca ceva prin cap … nimic … toata aglomerarea de idei disparuse. Era liniste. Si am inteles ca asta asteptam.

     Mi-am strans in graba toate obiectele imprastiate pe birou si am iesit. Nu-mi aminteam unde am parcat masina, nu-mi aminteam nimic … doar vocea lui. Am pornit motorul si mi-am dat seama ca nu stiu incotro sa o iau. Imi spusese? Ma lasase pe mine sa aleg? Nu stiu.

     Cand am zarit indicatorul de intrare in oraselul acela de provincie, m-a cuprins frica. Ce cautam acolo? De ce venisem? De ce ii raspunsesem? De ce imi era dor? Ce vroia? … Eu nu mai stiam demult ce vreau si in ce directie ma indrept. El poate stia. Am vrut sa intreb, dar imi cunostea el, gandurile? Speram din toata fiinta ca da, ca el avea raspunsul.

     Suna telefonul. E el si nu imi mai e teama sa-l aud. Nu mai are importanta. Stiu de ce bantui strazile intunecate ale acestui oras. Il caut. Aceeasi voce rece si oarecum distanta:

     – Ce faci?

     – Caut un hotel! incerc sa ii las senzatia ca sunt relaxata.

     – … pauza lunga, in care simt cum ii creste pulsul.

     – Mai esti?

     … nu. A inchis. Sunt linistita, desi stiu ca nu ar trebui. Zambesc. Suna telefonul. Transfigurat. Zambesc, din nou.

     – Unde esti? … Ajung in 30 -45 de minute. Si inchide, din nou. Incep sa ma obisnuiesc cu modul acesta laconic de comunicare.

     Cand am deschis usa camerei de hotel mi-a aparut in fata o secventa de film prost, in care ei doi se intalnesc pentru o noapte lunga si agitata. Am incercat sa inchid si sa deschid ochii. Imaginea a disparut, a ramas senzatia. Nu era o camera ieftina, doar arata. Imi inchipuisem altceva? Nu stiu. Nu cred. Mi-am deschis o bere si m-am asezat aparent linistita pe un fotoliu … m-au trezit buzele lui.

     Mi se implinisera toate dorintele din dimineata aceea. De atunci aveam sa-mi doresc din ce in ce mai mult.