Poveste de nebun

     El nu a încheiat încă nimic deoarece nu a ştiut nici să înceapă.
Mi-am dat seama că, în realitate, sunt istorii despre iubire, bântuite de nişte senzaţii. Pe El îl conturează lipsa de judecatǎ dreaptǎ şi ar fi trebuit să fie cea mai frumoasă poveste, pentru că nebunii iubesc cel mai frumos, necondiţionat aşa cum ar trebui să iubeşti şi tu cel puţin o dată. Să crezi că ţi-ai găsit zâna sau prinţul este extraordinar, să poţi să-i arăţi şi Celuilalt este deja poezie. Sau poate e vina mea că nu-i las să vadă decât o frântură a sufletului meu, poate că oglinda mea e fisurată, poate le creez o iluzie, poate se sperie de momentul în care-şi dau seama de ce ar putea să fie dacă s-ar vedea în ochii mei. Prea multe îndoieli … nu ştiu.
Lui nu îi e frică, El ştie doar că eu sunt iubita Lui. Am fost o inchipuire din prima seară, de când L-am cunoscut şi aşa am rămas … nu ştiu pentru cât timp. Am fost iubita Lui în orice oră din zi şi din noapte, dar nu s-a priceput să-mi fie aproape. Am aşteptat să-şi dorească să fie lângă mine în momente irespirabile, dar nu a putut decât să rostească un “Imi pare rău”. Mi-a sunat rece, fără implicare, asemeni cuvintelor spuse în situaţii speciale. Nu am înţeles niciodată de ce trebuie să urăm toţi “Casă de piatră” şi să ne exprimăm părerea de rău cu “Condoleanţe”. Ne putem oare arăta multitudinea de sentimente prin acestea? Nu cred. N-am putut să spun niciodată “Condoleanţe”. Urăsc politeţea manifestată astfel.
Nu cred în iubirea concomitentă. Abia mai reuşim să iubim unul. Poţi fi dual …? Am fost şi eu. I-am iubit pe amândoi sau pe nici unul? De fapt, am iubit. Dar nu am reuşit să-i separ. Erau bărbatul ideal dacă ar fi fost unul singur. Când apărea la unul vreo deficienţă, celălalt era fantastic şi tot aşa. Nu mi s-a părut că am greşit faţă de vreunul. Poate că eu eram cuprinsă de nebunie. Eram prea preocupată de problemele mele ca să mai îmi găsesc timp pentru mustrări de conştiinţa, legate de sinceritate. Amândoi au presupus că sunt singurii prezenţi în viaţa mea şi dacă nu m-au întrebat a fost minciuna un pic frumoasă. Mie nu mi-a păsat decât de mine, iar Ei au avut încredere.
E o istorisire despre lipsa de îndoială sau despre sinceritate?
Intr-un final nici unul dintre noi trei nu am fost integri. Pentru unul exista si o altă ea, pentru mine existam doar eu, iar pentru celălalt existau prietenii Lui. Pe ea am găsit-o în nişte poze pe un site web, la o petrecere, împreuna cu El, pe prietenii celuilalt îi ştiam … unul e parte dintr-o poveste, pe mine … mă mai caut şi acum.
De ce mai crede El că eu sunt iubita Lui? De vină să fie sminteala aceea?
A trecut aproape un an şi eu am trăit idile frumoase, El a rămas pe una din pagini. Aceasta este unicitatea Lui … că a ştiut să rămână acolo.
Am încercat să-L fac să privească dincolo, dar nu-şi doreşte cu adevărat, nu poate. Cred că se sperie. Lui îi sunt suficiente cinci secunde, după care nu mai are putere şi preferă să închidă ochii sau să privească altceva care nu pretinde nimic, nici o trăire. S-ar putea să fiu doar o obsesie.
A greşit, dar nu am putut să-L învinovăţesc pentru că eu am fost prima culpabilă. M-a blamat? Nu. Doar mi-a reproşat lipsa fidelităţii. Nu-şi doreşte loialitate, îl stăpâneşte dorinţa de a mă avea pe mine. Nu s-a maturizat şi mă vrea ca pe o jucărie, indiferent dacă sunt defectă. Sunt a Lui.
Probabil că eu am fost cea rătăcită, L-am lăsat să se întoarcă de atâtea ori şi să aibă senzaţia că locul Lui e lângă mine.
E posibil să fie Acela şi să nu-mi dau seama? Pare receptiv la obiecţii sau dorinţe, dar nu poate să le înţeleagă. Ii rămân întipărite în minte … dar atât. Un prieten comun mi-a spus despre El că mă iubeşte, doar că acum învaţă. Aş vrea să pot să fiu eu cea care îl va învăţa să trăiască prin iubire şi să vadă în parte cealaltă … Dar nu ştiu dacă mai există în sufletul meu răbdarea aceea neţărmuită? In realitate cred că avem nevoie de o toleranţă contopitǎ de pasiune.
Idila aceasta nu are final. Nu a avut nici continuitate sau intensitate.
Cred că e nemaipomenit să te trezeşti brusc când s-a terminat şi să poţi să-i prezinţi Celuilalt finalul straduindu-te sa nu Il ranesti. Ar fi o dovadă de iubire, dar spre sfârşit nu mai iubim. Si cum am putea să ne manifestăm iubirea când nu mai simţim?

Epilogul acestei poveşti nu s-a conturat. El este şi va fi mult timp de acum încolo prezent aici …

     Ce am dobândit ? Siguranţa cǎ nebunia nu are nici un remediu.

 

Anunțuri

Miros de fum

Era un început de an care nu promitea nimic extraordinar, nici o strălucire, nici măcar o sclipire.
Într-un centru comercial feţele oamenilor erau imperturbabile, ochii precum oglinda. Am presupus că erau extenuaţi, că euforia Crăciunului trecuse şi toate trăirile lor se epuizaseră şi aşteptau primăvara ca să experimenteze o nouă poveste si sa se dezghete. Şi m-am gândit că nu avem nevoie de atâtea oglinzi sau aşa vreau să cred, că nu suntem atât de egocentrişti încât să vrem să ne zărim doar pe noi. Mi-am închipuit că-ţi doreşti să vezi sufletul Lui. Sau probabil nu puteam eu să-L văd.
Acolo, printre feţele acelea, L-am reîntâlnit pe El. Era aşa cum îl ştiam de acum paisprezece – cincisprezece ani. Mi s-a părut că a trecut o viaţă de omuleţ şi m-am îngrozit. Prima senzaţie a fost că am pierdut toţi aceşti ani, că au trecut prea repede. Apoi mi-am dat seama că nu. Pentru că … eu am trăit în toate poveştile mele de iubire şi toate m-au schimbat şi că oamenii care au trecut prin viaţa mea au fost îndrumătorii mei. Mi-au deschis fiecare câte o cale şi eu am ales pe care să o urmez.
Era la fel de zâmbitor ca acum câţiva ani şi cred că atunci când m-a privit din nou a reuşit să întrezărească o licărire a sufletului meu. Doar atât. Sau poate şi-a revăzut adolescenţa. A presupus că a rămas în acelaşi punct, ca acum mulţi ani, doar că atunci eram prea mici pentru cât de mare ar fi trebuit să fie istoria noastră.
Au fost momente în care mi-a părut sincer şi singur. Singur, pentru că asta vroia sau poate că era prea dezamăgit. Din toată această legătură nu-mi reproşez nimic, poate doar că nu am putut să fiu o zână sau poate că nu era prinţul meu.
Sinceritatea Lui a durat o noapte, singurătatea … cred că-L bântuie şi acum. Am încercat să cumpăr sinceritatea Lui cu … nu ştiu cu ce. Poate nici n-am încercat sau poate nici nu era de vânzare.
Oamenii sunt împărţiţi în două jumătăţi: o jumătate care se lasă ajutată şi cealaltă care are senzaţia că nu are nevoie de ajutor.
Nu am putut să înving izolarea şi preferinţa Lui pentru uitare de sine, drogurile. Erau strâns legate una de cealaltă şi sunt din ce în ce mai convinsă că singurele Lui momente de fericire erau creionate de această adicţie. Nu se simţea împlinit fără ele. Ar fi fost într-adevar o poveste dacă adicţia aceasta ar fi fost pentru mine.
Pe El L-am înţeles. Avea senzaţia că după moartea părinţilor nu mai putea să fie întreg şi nici nu a mai încercat să se regăsească. Trăia nostalgia vremurilor de atunci. Şi pentru că nu mai putea să fie în lumea aceea şi-o făurise pe a Lui, închipuită, iar lumea Lui de acum erau drogurile şi un câine. Pâna şi animalul acela avea sufletul mai deschis decât El.
Povestea aceasta a strălucit doar o noapte. Atât a avut curaj să se deschidă, să viseze, să-şi inventeze un univers. Îşi crease într-o singură noapte un viitor atât de real, atât de puternic. Se vedea dintr-odată într-o relaţie îndelungatǎ, în care stabilise totul până la cel mai mic detaliu. Cred că singurul lucru pe care nu-şi l-a putut imagina a fost sfârşitul.
Am fost zâna Lui o noapte şi a fost fantastic, chiar dacă m-a îngrozit. Eram pentru El o strǎinǎ şi a avut curaj să-şi dezvăluie visele unei necunoscute. Poate tocmai sinceritatea Lui m-a îngheţat, poate că eu am stins lumina idilei. Nici măcar privirea mea, care îl fascinase la început, nu a putut să mai coloreze nimic. După acel moment s-a închis şi L-am considerat o scoică. Muncise mult la perla Lui, numai că eu nu am putut să o descopar. Erau prea multe fire de nisip acolo şi nu am avut puterea să sap în atâta tristeţe.
Eu am învăţat să privesc şi să mă las privită. Mi-am deschis sufletul şi am putut să zăresc dincolo de oglinzi, dar aceasta e altă istorie.
S-a sfârşit, mai precis a dispărut ca un fum dintr-o ţigară de a Lui, aceea ţigară care îi aducea utopicele stări de fericire. Mi-a părut în acele momente radios, îl bucura orice, chiar şi câinele care-i aducea o minge. Mi-a fost milă de El pentru că nu mai regăsea culorile vieţii decât aşa. Le pierduse demult şi nu mai rămăsese decât cu gri. Şi ce ar fi putut El creiona cu acest cenuşiu? Tristeţea şi singurătea, nici acelea întregi.
Se pare că nici eu nu am izbutit să aduc mai multe tonuri, nici în sufletul Lui şi nici în poveste.
„mi-aş dori să te pot privi în ochi” … acestea au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a transmis. Poate eu nu am greşit cu nimic … sau poate prea puţin. Dar nu am reuşit să descopăr sensul ultimului mesaj. Poate El m-a înţeles mai mult decât am priceput eu şi a simţit nevoia să-şi ceară iertare pentru că nu a putut mai mult. Poate a văzut mai multe culori prin ochii mei căprui, dar a ales să vadă doar griul. Sau poate eu nu eram demnă să-L pot privi. Nu ştiu.
Într-un final cred că nu este vorba despre incertiudinea iubirii, ci a alegerilor. Suntem ceea ce hotărâm să fim … şi nu mai există în unii dorinţa de a iubi.

Epilog

Lumea mea este atât de măruntă, deşi nu locuiesc într-un oraş mic. Centrul lui a fost demult sufocat de alăturarea numeroaselor suburbii.
Aproape toate poveştile mele au o istorie veche sau o legătură una cu cealaltă. De multe ori am strania senzaţie că viaţa mea se derulează într-un orăşel de provincie în care ne ştim toţi şi-ţi este imposibil să nu te regăseşti în viaţa celorlalţi.
Cu El m-am reîntâlnit după aproape un an. Şi m-a surprins din nou cu zâmbetul Lui mângâietor.

Am învăţăt că nu toţi avem suficientǎ tǎrie şi că uneori dezamăgirile sunt mai puternice decât dorinţa unora de a visa.

 

Inceputul

                                                                                                                                                _DSC0098       Poate te întrebi cum am hotărât că vreau să-mi împărtăşesc incertitudinile cu tine. Nu ştiu. A început  într-o iarnă ploioasă, ciudat … pentru că eu iubesc iernile cu fulgi. Poate îmi doresc să fac un strop de lumină în sufletul meu sau al celorlalţi. Chiar nu ştiu … poate acesta o să fie farmecul poveştilor: eu o să le văd în felul meu, tu aşa cum vei dori. Îmi doresc să vezi unicitatea lor şi în felul acesta să te descoperi în incomparabilele tale iubiri. Eşti capabil să dăruieşti şi să primeşti iubire la nesfârşit, trebuie doar să vrei să simţi.

      Iubesc tot. Iubesc ploaia aceasta şi-mi închipui că fiecare picătură este o lacrimă din dragoste. Iubesc o frunză verde şi una în cădere, un început şi un sfârşit. Şi aş putea continua la nesfârşit. Totul e să fie prezentă dorinţa, să vezi pasiunea în fiecare lucru.

     Am renunţat demult să mai cred că suntem perfecţi, nici măcar nu mai tindem către perfecţiune. Ne complacem în aşa zise poveşti, în care aşteptările devin din ce în ce mai micuţe şi sfârşim prin a nu mai aştepta nimic.

      Vreau să cred cu toată puterea de care este capabil sufletul meu, că o să reuşesc să te fac să vezi frumuseţea lor, vreau să cred că în final o să privesc toate idilele ca pe nişte basme cu zâne, spiriduşi şi prinţi. Doar atat. Fara zmei si vrajitoare.

     Broscuţa mea o să devină El în acel moment magic în care eu mă voi fi transformat într-o zână. S-ar putea să fi trecut pe lângă ea, s-ar putea să nu fi avut rǎbdare, … sunt atâtea posibilităţi şi necunoscute. Dar vreau să cred că nu. Poate tu o să te transformi doar când vei parcurge istoriile mele … unele reale, altele doar poveşti… Si îmi imaginez că până la finalul acestei antologii a incertitudinilor mele una dintre ele să se metamorfozeze. Una. Aceea. Eu ştiu care este … şi aştept să se descopere şi  El.

     Personajele mele nu vor avea nume. Vor fi El şi Ea şi mi-aş dori să te regăseşti în fiecare dintre ele. Am să omit să-ţi înfăţişez toate aspectele neplăcute, ţi-le voi destăinui aşa cum cred eu de cuvinţă pentru că eu am iertat aşa cum mi-am dorit să fiu iertată.

Cu ce vreau să rămân? Cu iubirea, puritatea şi integritatea.

 

… poveste

     … nu stiu dacă este o poveste de dragoste, dar o să încerc să descriu astfel încât să-şi dea seama Celălalt ce este. Eu … o tratez ca pe o poveste frumoasă. Nu a început nici cum şi în nici un fel, nici nu ştiu dacă a început vreodată. Cred că e de fapt o poveste despre incertitudinea iubirii.

     Când l-am cunoscut era un puşti îndrăgostit de o prietenă de a mea şi cum pentru mine ce e al alteia, indiferent sub ce formă, nu poate fi al meu, nu i-am dat prea multă atenţie. Mi s-a înfăţişat drăguţ, politicos şi cam atât. Cred că se întâmpla undeva într-o primăvară. A venit vremea verii, a aceluiaşi an, şi ne-am reîntâlnit la un prieten. Mi se părea că are o privire pătrunzătoare sau aşa îmi place să cred. Percepţia mea despre El … este, de fapt, o retrospectivă, prea exuberant şi prea gălăgios pentru gustul meu şi cred prea prietenos pentru cât de puţin ne cunoşteam, adică mai deloc. Nu ştiam despre El decât că este “mic şi îndrăgostit” şi că lucrează în publicitate, media, ceva de genul. Prea puţin.

    Undeva spre sfârşitul de an, a încercat să stabilească o legătură pe messenger. Urăsc genul acesta de relaţionări. Pot să-l accept doar pentru că unii, cei mai mulţi, nu mai pot relaţiona direct. Nu înţelegeam ce vrea, de ce şi în ce fel şi probabil că nici El nu se pricepea prea bine să mă lămurescă.

     Nu sunt deschisă deloc la noi prietenii, pentru că nu am o părere prea bună despre oameni şi-mi sunt suficienţi cei pe care îi am. Nu-mi mai trebuia unul în plus pe care să-l înţeleg, să-l creditez . . . De înţeles nu L-am înţeles, dar L-am creditat. Nu vreau să anticipez, nu-mi doresc să aibă rezonanţe de epilog, pentru că nu stiu daca este o poveste. Nici eu nu ştiu ce este, ştiu doar ce aş fi vrut să fie: O poveste de dragoste.

     Stăteam de vorbă pe messenger, aveam păreri în contradictoriu, de cele mai multe ori, mă şicana, mă provoca, mă invita la patinoar, la munte, la suc, la bere, să se tundă, … şi se izbea de fiecare dată de un zid: nu. Erau refuzuri categorice, dar elegante deoarece El era sau fusese îndrăgostit de o prietenă de a mea. Nu ştiu nici acum dacă a fost real sau nu; nu L-am întrebat niciodată, poate aici am greşit sau poate nu. Atunci eram pentru El doar “o persoană virtuală, nu şi reală”. Si mǎ întreb unde am fost în eroare … cǎ am lǎsat sǎ devinǎ prea puterincǎ relaţia aceasta online.

    Prima întâlnire a fost un “eşec”. Am vorbit într-una, mi-a zărit două lacrimi, am trimis mesaje, … deşi nu asta fac eu de obicei. Imi place sǎ le acord atenţie şi să-i examinez. Prima oară eşti extrem de vulnerabil şi e tulburător. Nu ştii la ce să te aştepţi şi dacă El sau Ea doar te ascultă îi vei îndruga verzi şi uscate. El cred că nu m-a ascultat … doar m-a auzit. Dupǎ aceea, m-am destins. Nu suficient. Au dispărut doar emoţiile primei vederi. Intâlniri mai avusesem … virtuale.

     Şi-a dorit să-mi fie aproape în momente dificile pentru mine, dar eu nu ştiu să mă las ajutată. Mi-a plăcut dorinţa Lui de a mă sprijini, dar atât. Mi-a plăcut când m-a sunat la douǎsprezece noaptea, chiar dacă era ameţit de alcool, ca să-mi spună că El o să fie lângă mine şi că o să mă susţină, indiferent cine sau ce s-ar opune. Dar, şi o spun cu mare tristeţe, nu a fost aşa. Nu a putut să ducă toată răceala şi am anticipat asta,  L-am avertizat, dar nu mi-am dorit să se întâmple. Dar El nu de atenţionǎri avea nevoie.  Speram  din tot  sufletul  să  nu  am dreptate.   Poate a fost vina mea.   Poate eu L-am condus pe drumul acela, chiar şi inconştient.

     Nu vreau să sune ca şi când mi-aş plânge de milă, dar veneam după o perioadă neagră … şi a sufletului şi a hainelor. Trei decese consecutive ale unor persoane foarte apropiate şi nişte probleme de sănătate  m-au maturizat brusc. Dar nu am avut timp să înţeleg nimic, nu am avut timp să-mi revin. Poate nu a fost vina niciunuia, poate au fost doar o serie de evenimente nefericite.

     Am greşit şi am forţǎ suficientă să recunosc. Cel mai rău m-am simţit când m-a aşteptat de ziua mea, într-un club, cu prietenii lui, cu tort şi flori. A vrut să fie o surpriză. Dar a fost doar pentru El … una dezagreabilǎ. Eu … nu am apărut acolo. Am plâns pentru ce ar fi putut să simtă El. M-a durut suferinţa Lui şi mi-am dorit să fi putut să fiu împărţită în jumătate … doar o noapte. Invǎţǎm din durerile celorlalţi? Doar atunci când ne regǎsim într-un fel sau altul în El.

     A venit şi pentru El o perioadă urâtă, în care nu mai ştia ce vrea, dacă mă vrea pe mine cu toate mâhnirile, problemele şi egoismul meu sau doar … să fie fericit. A ales să încerce să fie fericit.

     M-am simţit folosită, minţită, m-a durut mai tare decât m-aş fi aşteptat. Nu o să intru în detalii deoarece reamintirea îmi trezeşte nişte stări contradictorii. Am fost o dorinţă puternică şi un scut pentru a nu reînnoda o mai veche relaţie. Am fost înşelată şi minţită. Şi de multe ori îmi doresc să fi fost naivă, să nu realizez lucrurile urâte pe care le fac oamenii altor oameni. Şi execrabil e când fac rău oamenilor pentru care au senzaţia că au sentimente.

    A urmat o perioadă în care am încercat să uit că a fost lângă mine şi că m-a durut când n-a mai fost şi în special cum a ales să nu mai aparţină lumii mele. Pentru a nu lua cu mine mai departe amărăciunea m-am slujit de alţi oameni şi-mi închipui că am reuşit şi că nu le-am  vătămat nici măcar o părticică din suflet.

    Am încercat să fiu rea, dar nu am izbutit, dovada cea mai mare e că scriu acum povestea aceasta. Eu pentru El … un vis, El pentru mine … un bărbat care s-a străduit să fie aproape de sufletul meu, dar care a renunţat exact când eu începusem să mă sfărâm în bucăţi mici, mici, mici. Poate cine ştie … urma să mă topesc. Dar El, şi nu-mi place ce gândesc, e la fel ca toţi ceilalţi oameni, poate şi ca mine, nu mai are răbdare. Poate nici nu eram aşa specială… pentru El.

     Vreau să cred că viaţa nostră e ca o gară cu nenumărate trenuri si dacă ai putea să te detaşezi ai vedea un furnicar de suflete. Unii sunt înfriguraţi pentru că aşteaptă, alţii sunt dezamăgiţi pentru că au pierdut, iar ceilalţi extaziaţi deoarece au reuşit să prindă trenul. Nu vreau să cred că avem bilete rezervate la unul singur, deşi eu am senzaţia că am pierdut câteva. Unul … sigur. Sau poate există un singur tren la care avem rezervare, iar restul sunt cu locuri în picioare. E trist, dar cred că am traversat  mai mult în picioare sau poate nu am văzut locul acela liber sau poate nu-mi spusese nimeni că am bilete sau poate nu am simtit.

    Până la urmă nici nu ştiu dacă e o poveste, dacă poate cineva să înveţe ceva, poate nici eu, poate nici El … Eu o să o consider o poveste de dragoste, restul … o poveste despre incertitiudini. Nici nu ştiu de ce am scris-o. M-am simţit descărcată, uşurată. Poate i-o trimit sau poate sunt prea laşă. Speranţa că voi avea suficientă forţă morală de a înfrunta temerile altora mă provoacă să continui să aştern şi restul.

 

Epilog

 

    El este încă parte din viaţa mea, dar îşi manifestă o ciudată aversiune si nu am reuşit încă să pricep dacă e îndreptată împotriva mea sau a vieţii Lui. M-aş bucura să fie pentru mine … ar fi mai usor pentru El.

     Nu-şi mai doreşte fericirea. Şi mi se pare trist. Am crezut în dorinţa şi puterea Lui de a o căuta. Şi am senzaţia că a renunţat prea devreme. Nu înţeleg. Nu pot. Inverşunarea care se rǎsfrânge asupra mea. Nu vrea să îmi explice. Nici măcar nu cred că o percepe, nu e conştient de ea. Şi cum ar putea să-mi justifice când nu reuşeşte să o înţeleagă nici El. A decis când s-a terminat şi cum. Să fi greşit eu oare atât de mult încât să fi rămas prezentă în sufletul lui această … nici nu ştiu cum să o mai numesc.

    El continuă să fie parte din viaţa mea pentru că eu mai am speranţa. Exercit asupra-mi o forţǎ maleficǎ şi nu-mi rǎmâne decât sǎ sper cǎ El va fi o eliberare. Eu sunt în continuare în mintea Lui … ca o fantezie. Cred că amândoi ne amăgim.

    Cu ce am rămas? Cu certitudinea că nu sunt singura care merită atenţie, că nu sunt doar eu atât de importantă.

 

Am uitat…

Am uitat … sa mai scriu. De ce? Pentru ca mi se parea ca nu sunt inspirata, ca nu isi doreste nimeni sa ma asculte, sa ma citeasca, pentru ca nu am mai simtit, pentru ca am fost coplesita, pentru ca povestile nu au vrut sa ramana DOAR POVESTI, pentru ca nu am avut curaj.

Am uitat … sa citesc oameni adevarati. Citesc despre ei, nu pe ei. Nu mai pot sa definesc artistul de dupa litere, vorbe. Nu mai vad.

Am uitat… sa multumesc iubirilor, zambetelor, lacrimilor, muzicii.

Am uitat … sa patrund in ochii lor. Dar cand un copil de 2 ani si 4 luni imi spune ca il vede pe Mos Nicolae in ochii mei, am inteles ca e asa de usor sa vezi, sa simti, sa multumesti, sa citesti, sa scrii.

Mi-am amintit de ce scriam. O sa vina o vreme in care o poveste va fi POVESTEA.

 

despre ziua perfecta

     o prietena m-a intrebat cum a fost cea mai perfecta zi a mea sau cum mi-as dori sa fie… e o provocare, intr-un proiect. ciudat… nu m-am gandit niciodata la ea … nici la trecut si nici la viitor.

si m-am gandit… si m-am gandit…

nu am o zi perfecta. am o multitudine de zile perfecte. am nenumarate momente perfecte care se intrepatrund diferit in fiecare zi, in fiecare alta zi.

 

 

Cancerul nu inseamna condamnare la moarte!

… este sloganul unei campanii realizata de Roche si Tempo.

…semnul de exclamare l-am adugat eu.

     De ce scriu despre ea? Eu … imi propusem sa astern numai povesti frumoase sau mai putin. Scriu pentru ca sunt indignata! Si vreau sa cred ca nu sunt singura.

http://www.youtube.com/watch?v=nEIEfds6GLQ

„Campania isi propune sa schimbe atitudinea oamenilor despre cancer, convingand pacientii ca exista speranta oferita de solutii inovatoare de tratament, disponibile si in Romania, si incurajandu-i pe acestia sa initieze un dialog constructiv cu medicii lor in legatura cu cel mai potrivit tratament pentru tipul de boala cu care au fost diagnosticati.”

„Cancerul nu inseamna condamnare la moarte este prima campanie adresata publicului larg care vizeaza lupta impotriva cancerului in general, si nu doar impotriva unui anumit tip de afectiune maligna. Principalul obiectiv al acestei campanii este sa transmitem un mesaj puternic de optimism atat catre bolnavi, familie, prietenii acestora, dar si pentru cei care nu s-au confruntat niciodata cu o situatie de acest fel. Cancerul poate fi invins, iar acest optimism se bazeaza pe dovezi stiintifice”, declara Dan Zamonea, director general Roche Romania”

     Initial am crezut ca este o campanie sociala nereusita, de fapt, nepotrivita, ca multele campanii in care a fost parte implicata statul roman prin reprezentantii sai. Nu vreau sa mai dezvolt, dar o sa le reamintesc.

 Campanie impotriva violentei intrafamiliale.

nu am reusit sa gasesc clip-ul. A fost foarte bine realizat, dar prea putin inteles de cei catre care ar fi trebuit sa se indrepte. A fost o campanie care a sensibilizat alt segment de populatie, decat cel „targetat”. Pe mine m-a impresionat, dar eu intru in categoria care nu accepta nici o forma de violenta. Pentrul restul nu a avut impact pentru ca nu l-au perceput. Femeia aceea agresata, cazuta langa o statie de metrou, peste care trec o multime de oameni. Am inteles ca fost si un mod prin care se incerca provocarea solidaritatii sociale. Dar atata timp cat institutiile ale statului nu se implica, de ce au crezut ca va lua atitudine domnul X sau doamna Y?

Nepotrivit… prea subtila pentru specimenele care considera ca doar agresiunea se poate impune.

A doua campanie a fost  cred… „Viata are prioritate” prea violenta (de data aceasta). … copilul acela care zboara prin geam o sa ma bantuie mult timp, desi eu port centura.

Unii au zis ca e foarte reusita, ca trebuie sa aiba impact, s.a.m.d.. E ca si cum ai spune ca nu putem fi educati decat cu violenta, sub orice forma ar fi ea prezenta.

 Se revin…

daca urmariti clipul, o sa vedeti o domnisoara bruneta, intr-o rochie viu colorata care e fericita , pusa pe sotii si care se bucura de tot ce intalneste pe strada.  Ajunge acasa si se priveste intr-o oglinda, nu mai este asa vesela, isi scoate peruca iar ochii ei sunt…, dupa care zambeste fortat si urmeaza solganul.

Acesta nu e un mesaj optimist, de incurajare, … E o imagine ipocrita a unui om care sufera. Poarta peruca pe strada, tocmai pentru ca oamenii ar fi privi-o intr-un mod ciudat, cu o curiozitate morbida. Zambetul si fericirea sunt doar pentru cei de afara, ajunsa acasa nu poate sa mai fie fercita pana la capat?

„Campania isi propune sa schimbe atitudinea oamenilor despre cancer, convingand pacientii ca exista speranta oferita de solutii inovatoare de tratament, disponibile si in Romania, si incurajandu-i pe acestia sa initieze un dialog constructiv cu medicii lor…” Care medici? Aceia care urla la un pacient in tratament cu citostatice, pana il scoate pe acesta plangand din cabinet? Acei medici care nu trebuie contrazisi, intrebati deoarece „…se supara domnul profesor…”, „… si asa l-ati  enervat!” Nu vreau sa generalizez. Majoritatea  asa sunt.

Intr-adevar : Cancerul nu inseamna condamnare la moarte!

dar nu aceasta e modalitatea de educare.

Oras de provincie

     Suna telefonul. Dupa incercari nereusite de a il inchide m-am trezit. Era prea mult, era 6 dimineata. Draperiile grele nu lasasera nici o raza de lumina sa patrunda si aveam ciudata senzatie ca abia adormisem. Iubeam diminetile, dar acum imi doream o noapte lunga in care sa dorm, sa nu ma bantuie nici un gand, nici o „fantoma”, sa nu visez. Nu aveam nimic din ce vroiam in dimineata aceasta … nici pe el, nici somnul linistit, nici lipsa framantarilor. Pana si visele, de obicei absente, se incapatanau sa-mi revina ca niste secvente de film.

     Cum  a trecut toata ziua aceea nu-mi amintesc. Stiu doar ca odata ce apunea soarele ma linisteam.

     Suna telefonul. Sunt tentata sa nu-i raspund. Nu o fac. Insista. Ii raspund … si ma scuz ca nu am auzit soneria aceea stridenta. Nu inteleg de ce o fac, nu inteleg de ce mint. Puteam sa-i spun ca nu vroiam sa-l aud, dar VREAU. Imi simt fiecare bataie a inimii, desi contractiile ei sunt lente in fiecare zi. Am o „inima lenesa”, careia ii lipseste dorinta. La auzul vocii lui a devenit… activa.

     Mi-a comunicat scurt si concis, ca unei secretare, ca este plecat din Bucuresti si ca trebuie sa ne intalnim in cel mai apropiat oras… de mine, de el, nu mai avea importanta. Nu am mai auzit daca avea argumente, explicatii, nu mai conta. Am inchis si mi-am dorit sa-mi treaca ceva prin cap … nimic … toata aglomerarea de idei disparuse. Era liniste. Si am inteles ca asta asteptam.

     Mi-am strans in graba toate obiectele imprastiate pe birou si am iesit. Nu-mi aminteam unde am parcat masina, nu-mi aminteam nimic … doar vocea lui. Am pornit motorul si mi-am dat seama ca nu stiu incotro sa o iau. Imi spusese? Ma lasase pe mine sa aleg? Nu stiu.

     Cand am zarit indicatorul de intrare in oraselul acela de provincie, m-a cuprins frica. Ce cautam acolo? De ce venisem? De ce ii raspunsesem? De ce imi era dor? Ce vroia? … Eu nu mai stiam demult ce vreau si in ce directie ma indrept. El poate stia. Am vrut sa intreb, dar imi cunostea el, gandurile? Speram din toata fiinta ca da, ca el avea raspunsul.

     Suna telefonul. E el si nu imi mai e teama sa-l aud. Nu mai are importanta. Stiu de ce bantui strazile intunecate ale acestui oras. Il caut. Aceeasi voce rece si oarecum distanta:

     – Ce faci?

     – Caut un hotel! incerc sa ii las senzatia ca sunt relaxata.

     – … pauza lunga, in care simt cum ii creste pulsul.

     – Mai esti?

     … nu. A inchis. Sunt linistita, desi stiu ca nu ar trebui. Zambesc. Suna telefonul. Transfigurat. Zambesc, din nou.

     – Unde esti? … Ajung in 30 -45 de minute. Si inchide, din nou. Incep sa ma obisnuiesc cu modul acesta laconic de comunicare.

     Cand am deschis usa camerei de hotel mi-a aparut in fata o secventa de film prost, in care ei doi se intalnesc pentru o noapte lunga si agitata. Am incercat sa inchid si sa deschid ochii. Imaginea a disparut, a ramas senzatia. Nu era o camera ieftina, doar arata. Imi inchipuisem altceva? Nu stiu. Nu cred. Mi-am deschis o bere si m-am asezat aparent linistita pe un fotoliu … m-au trezit buzele lui.

     Mi se implinisera toate dorintele din dimineata aceea. De atunci aveam sa-mi doresc din ce in ce mai mult.