Am uitat…

Am uitat … sa mai scriu. De ce? Pentru ca mi se parea ca nu sunt inspirata, ca nu isi doreste nimeni sa ma asculte, sa ma citeasca, pentru ca nu am mai simtit, pentru ca am fost coplesita, pentru ca povestile nu au vrut sa ramana DOAR POVESTI, pentru ca nu am avut curaj.

Am uitat … sa citesc oameni adevarati. Citesc despre ei, nu pe ei. Nu mai pot sa definesc artistul de dupa litere, vorbe. Nu mai vad.

Am uitat… sa multumesc iubirilor, zambetelor, lacrimilor, muzicii.

Am uitat … sa patrund in ochii lor. Dar cand un copil de 2 ani si 4 luni imi spune ca il vede pe Mos Nicolae in ochii mei, am inteles ca e asa de usor sa vezi, sa simti, sa multumesti, sa citesti, sa scrii.

Mi-am amintit de ce scriam. O sa vina o vreme in care o poveste va fi POVESTEA.

 

despre ziua perfecta

     o prietena m-a intrebat cum a fost cea mai perfecta zi a mea sau cum mi-as dori sa fie… e o provocare, intr-un proiect. ciudat… nu m-am gandit niciodata la ea … nici la trecut si nici la viitor.

si m-am gandit… si m-am gandit…

nu am o zi perfecta. am o multitudine de zile perfecte. am nenumarate momente perfecte care se intrepatrund diferit in fiecare zi, in fiecare alta zi.

 

 

Povestea inceputului de viata

     Era o dupa-amiaza de toamna calda, cam acum un an, cand am aflat ca avea sa vina. Vestea a fost neasteptata si ca de obicei m-a bufnit rasul (reactia mea la noutati) si am continuat cu aceasta stare mai bine de opt luni. Bobocel, fiul lebedei, asa avea sa se numeasca o lunga perioada, dupa aceea a devenit Motanel, Micul Print, Melcisor, Berbecut, Tarzanel si as putea continua 🙂 a ales sa apara mai devreme decat era asteptat cu aproape o luna de zile. A fost o zi cuprinsa de nenumarate emotii contradictorii…pana l-am vazut… era atat de mic si de slabut si le-am fost recunoscatoare lui Dumnezeu si celor doua echipe de medici. Cei de la spital se panicasera, Dumnezeu stiu ca zambea pentru ingerasul… Au trecut peste patru luni si simt cum e sa iubesti din in ce mai mult, nici nu-mi dau seama de ce se intampla. In fiecare zi il ador pentru altceva… azi pentru cum mangaie parul.

Cancerul nu inseamna condamnare la moarte!

… este sloganul unei campanii realizata de Roche si Tempo.

…semnul de exclamare l-am adugat eu.

     De ce scriu despre ea? Eu … imi propusem sa astern numai povesti frumoase sau mai putin. Scriu pentru ca sunt indignata! Si vreau sa cred ca nu sunt singura.

http://www.youtube.com/watch?v=nEIEfds6GLQ

„Campania isi propune sa schimbe atitudinea oamenilor despre cancer, convingand pacientii ca exista speranta oferita de solutii inovatoare de tratament, disponibile si in Romania, si incurajandu-i pe acestia sa initieze un dialog constructiv cu medicii lor in legatura cu cel mai potrivit tratament pentru tipul de boala cu care au fost diagnosticati.”

„Cancerul nu inseamna condamnare la moarte este prima campanie adresata publicului larg care vizeaza lupta impotriva cancerului in general, si nu doar impotriva unui anumit tip de afectiune maligna. Principalul obiectiv al acestei campanii este sa transmitem un mesaj puternic de optimism atat catre bolnavi, familie, prietenii acestora, dar si pentru cei care nu s-au confruntat niciodata cu o situatie de acest fel. Cancerul poate fi invins, iar acest optimism se bazeaza pe dovezi stiintifice”, declara Dan Zamonea, director general Roche Romania”

     Initial am crezut ca este o campanie sociala nereusita, de fapt, nepotrivita, ca multele campanii in care a fost parte implicata statul roman prin reprezentantii sai. Nu vreau sa mai dezvolt, dar o sa le reamintesc.

 Campanie impotriva violentei intrafamiliale.

nu am reusit sa gasesc clip-ul. A fost foarte bine realizat, dar prea putin inteles de cei catre care ar fi trebuit sa se indrepte. A fost o campanie care a sensibilizat alt segment de populatie, decat cel „targetat”. Pe mine m-a impresionat, dar eu intru in categoria care nu accepta nici o forma de violenta. Pentrul restul nu a avut impact pentru ca nu l-au perceput. Femeia aceea agresata, cazuta langa o statie de metrou, peste care trec o multime de oameni. Am inteles ca fost si un mod prin care se incerca provocarea solidaritatii sociale. Dar atata timp cat institutiile ale statului nu se implica, de ce au crezut ca va lua atitudine domnul X sau doamna Y?

Nepotrivit… prea subtila pentru specimenele care considera ca doar agresiunea se poate impune.

A doua campanie a fost  cred… „Viata are prioritate” prea violenta (de data aceasta). … copilul acela care zboara prin geam o sa ma bantuie mult timp, desi eu port centura.

Unii au zis ca e foarte reusita, ca trebuie sa aiba impact, s.a.m.d.. E ca si cum ai spune ca nu putem fi educati decat cu violenta, sub orice forma ar fi ea prezenta.

 Se revin…

daca urmariti clipul, o sa vedeti o domnisoara bruneta, intr-o rochie viu colorata care e fericita , pusa pe sotii si care se bucura de tot ce intalneste pe strada.  Ajunge acasa si se priveste intr-o oglinda, nu mai este asa vesela, isi scoate peruca iar ochii ei sunt…, dupa care zambeste fortat si urmeaza solganul.

Acesta nu e un mesaj optimist, de incurajare, … E o imagine ipocrita a unui om care sufera. Poarta peruca pe strada, tocmai pentru ca oamenii ar fi privi-o intr-un mod ciudat, cu o curiozitate morbida. Zambetul si fericirea sunt doar pentru cei de afara, ajunsa acasa nu poate sa mai fie fercita pana la capat?

„Campania isi propune sa schimbe atitudinea oamenilor despre cancer, convingand pacientii ca exista speranta oferita de solutii inovatoare de tratament, disponibile si in Romania, si incurajandu-i pe acestia sa initieze un dialog constructiv cu medicii lor…” Care medici? Aceia care urla la un pacient in tratament cu citostatice, pana il scoate pe acesta plangand din cabinet? Acei medici care nu trebuie contrazisi, intrebati deoarece „…se supara domnul profesor…”, „… si asa l-ati  enervat!” Nu vreau sa generalizez. Majoritatea  asa sunt.

Intr-adevar : Cancerul nu inseamna condamnare la moarte!

dar nu aceasta e modalitatea de educare.

Oras de provincie

     Suna telefonul. Dupa incercari nereusite de a il inchide m-am trezit. Era prea mult, era 6 dimineata. Draperiile grele nu lasasera nici o raza de lumina sa patrunda si aveam ciudata senzatie ca abia adormisem. Iubeam diminetile, dar acum imi doream o noapte lunga in care sa dorm, sa nu ma bantuie nici un gand, nici o „fantoma”, sa nu visez. Nu aveam nimic din ce vroiam in dimineata aceasta … nici pe el, nici somnul linistit, nici lipsa framantarilor. Pana si visele, de obicei absente, se incapatanau sa-mi revina ca niste secvente de film.

     Cum  a trecut toata ziua aceea nu-mi amintesc. Stiu doar ca odata ce apunea soarele ma linisteam.

     Suna telefonul. Sunt tentata sa nu-i raspund. Nu o fac. Insista. Ii raspund … si ma scuz ca nu am auzit soneria aceea stridenta. Nu inteleg de ce o fac, nu inteleg de ce mint. Puteam sa-i spun ca nu vroiam sa-l aud, dar VREAU. Imi simt fiecare bataie a inimii, desi contractiile ei sunt lente in fiecare zi. Am o „inima lenesa”, careia ii lipseste dorinta. La auzul vocii lui a devenit… activa.

     Mi-a comunicat scurt si concis, ca unei secretare, ca este plecat din Bucuresti si ca trebuie sa ne intalnim in cel mai apropiat oras… de mine, de el, nu mai avea importanta. Nu am mai auzit daca avea argumente, explicatii, nu mai conta. Am inchis si mi-am dorit sa-mi treaca ceva prin cap … nimic … toata aglomerarea de idei disparuse. Era liniste. Si am inteles ca asta asteptam.

     Mi-am strans in graba toate obiectele imprastiate pe birou si am iesit. Nu-mi aminteam unde am parcat masina, nu-mi aminteam nimic … doar vocea lui. Am pornit motorul si mi-am dat seama ca nu stiu incotro sa o iau. Imi spusese? Ma lasase pe mine sa aleg? Nu stiu.

     Cand am zarit indicatorul de intrare in oraselul acela de provincie, m-a cuprins frica. Ce cautam acolo? De ce venisem? De ce ii raspunsesem? De ce imi era dor? Ce vroia? … Eu nu mai stiam demult ce vreau si in ce directie ma indrept. El poate stia. Am vrut sa intreb, dar imi cunostea el, gandurile? Speram din toata fiinta ca da, ca el avea raspunsul.

     Suna telefonul. E el si nu imi mai e teama sa-l aud. Nu mai are importanta. Stiu de ce bantui strazile intunecate ale acestui oras. Il caut. Aceeasi voce rece si oarecum distanta:

     – Ce faci?

     – Caut un hotel! incerc sa ii las senzatia ca sunt relaxata.

     – … pauza lunga, in care simt cum ii creste pulsul.

     – Mai esti?

     … nu. A inchis. Sunt linistita, desi stiu ca nu ar trebui. Zambesc. Suna telefonul. Transfigurat. Zambesc, din nou.

     – Unde esti? … Ajung in 30 -45 de minute. Si inchide, din nou. Incep sa ma obisnuiesc cu modul acesta laconic de comunicare.

     Cand am deschis usa camerei de hotel mi-a aparut in fata o secventa de film prost, in care ei doi se intalnesc pentru o noapte lunga si agitata. Am incercat sa inchid si sa deschid ochii. Imaginea a disparut, a ramas senzatia. Nu era o camera ieftina, doar arata. Imi inchipuisem altceva? Nu stiu. Nu cred. Mi-am deschis o bere si m-am asezat aparent linistita pe un fotoliu … m-au trezit buzele lui.

     Mi se implinisera toate dorintele din dimineata aceea. De atunci aveam sa-mi doresc din ce in ce mai mult.

Ochi plini de vise

     Asteptam primavara, asteptam sa zambesc cu adevarat, asteptam un vis euforic, asteptam fluturii colorati, asteptam o ploaie calda, asteptam sa zaresc un suras fara ochelari … poate am asteptat prea mult sau prea multe, dar iubesc neconditionat aceasta stare. Am gresit. Nu ar fi trebuit sa stau undeva pentru a putea fi de fata cand se vor intampla. Se impunea sa plec in cautarea lor. Si am pasit spre ele. Acum ma doare. Am asteptat si durerea dar nu am voit sa ma indreptat spre ea.

     Am crezut ca toate acestea nu se pot intampla decat primavara si ca cea mai puternica idila nu poate aprinde sufletul decat atunci. M-am inselat si m-a surprins intr-o toamna, cand ar fi trebuit sa-mi hiberneze trairile.

     Nu-mi amintesc din ziua aceea mai nimic. Stiu doar ca mirosea a toamna, ca in copilarie, a frunze galbene, incalzite de soare sau de foc si a dimineata. A dimineata… e una dintre emanatiile cele mai puternice, care ma bantuie, ma invioreaza, ma moleseste, ma infioara, ma domina… si e doar o mireasma… simte cum sa ma invaluie.

     Un centru de sanatate, o alee neingrijita, copacii dezgoliti prea devreme de un vant aspru…nu era nici pe departe peisajul mirific in care sa intalnesc o pereche de ochi plini de vise. Si i-am zarit… cu ochelari. Le-am iubit din prima clipa culoarea neagra, patrunzatoare. Nu inteleg nici acum daca din pricina lor m-am impiedicat de cea mai mica pietricica si am cazut in cea mai rece balta. Stanjenitoare nu stiu daca a fost prabusirea, ci mai degraba staruinta mea de a sta la picioarele lui. Cand m-a ridicat mi-am dorit sa fiu un fulg… am avut atat de multe dorinte langa el. Atat de multe incat au trecut mai bine de sase luni si nu am inteles ca sunt duplicitara, decat cand mi s-a reprosat.

     Am avut intotdeauna un dispret aparte pentru cei care nu stiau sensul fidelitatii, dar eu il aprofundasem, il explicasem, il justificasem ca o necesitate…si acum il calcam in picioare. Nu m-am simtit vinovata. Ar fi trebuit? Nu stiu. Si am intrebat … Era nepermis ca am lasat sa se intample, dar nu intelegea nimeni ca nu am fost intrebata; asteptam sa apara, dar eram convinsa ca era o iluzie cu care imi umpleam diminetile la cafea. M-a durut ca am ranit, nu-i simteam suferinta, puteam doar sa-mi inchipui, sa compar cu trairi apuse de ale mele. M-a iertat?  Nu stiu, nu-mi pasa…am avut suficienta constiinta sa nu ma gandesc la mine macar in aceste clipe, cand ar fi trebuit sa-i explic de ce eu eram fericita si el nu.

     Macinata de remuscari si regrete, am devenit o prezenta prea complicata pentru ochii negri plini de vise. Ai lui erau in continuare senini, ai mei vedeau si cosmarurile. Am ales sa fiu macinata de ele? Unii ar spune ca da… asa as fi gandit si eu odata. Am judecat fara sa fiu judecata…de acum nu voi mai judeca pentru eu am fost judecata. O vreme destul de indelungata, din persepectiva clipei nepretuite, m-am cait si prin cainta mi-am distrus fericirea. Poate nu aveam dreptul la ea. Treptat si fara sa urmaresc o anticipare a rezultatului s-a stins…sentimentul acut de vinovatie… mai aprea, cand si cand,  in seri lungi si straine.

     Egoismul de care nu ma credeam in stare vreodata m-a lasat sa respir euforica langa ochii negri.

     Cat de mult m-a transformat! Percep in altfel oamenii si trairile. Mi-a schimbat principiile de viata, integritatea? … poate. Am inselat, am mintit, am fost egoista si rea si poate as fi fost cababila si de mai mult.

     Si ma intreb daca respir aerul mai curat alaturi de ochii plini de vise sau doar ma amgesc…

     Cand a aparut indoiala? In clipa in care am inteles ca nu mai sunt aceeasi. Era fara indoiala o chestiune de perceptie…un el ma vedea mirifica, iar celalalt un vis urat. Cum sunt? Nelinistita, pentru ca nu ma mai regasesc. As sfarsi, dar mi-e greu sa inteleg ce am inceput.

     Nu mai intreb…doar una… De ce intreb?

 

 

Straina de ei

     Ma intrebam zilele trecute…”de ce citesc oamenii?” sau mai bine zis „ce citesc ei?”. Preferatele mele sunt cele pe care mi le recomanda sora mea sau in lipsa inspiratiei ei, mama. Cele promovate indelung nu mi-au placut sau nu am avut rabdare cu ele. Mi s-a intamplat de multe ori sa nu am starea aceea pentru o anumita poveste si am inceput alta… e drept ca la un moment dat aveam vreo patru carti pe noptiera si nu ma ispitea nici una. Si atunci… m-am intrebat:

     „De ce m-ar citi pe mine? … nu am nici un drept sa pretind sa fiu descoperita. Prietenii mei o fac pentru ca ma iubesc si sunt subiectivi si au o doza prea mare de incredere in mine, unii  din curiozitate, deoarece s-a gasit un prieten de al meu sa ma recomande ca o buna lectura,  nu sunt intotdeauna – parerea unei pustoaice care vrea sa creada ca este mai realista decat mine … zambesc… „nu sunt atat de visatoare incat sa descriu caderea unui fulg” Ce m-a intristat ? Ca nici macar nu a inteles.  Nu ca nu i-a placut … nu pot sa cer asemenea traire nici daca m-ar admira milioane de oameni… dar mi-as dori… era sa uit: mai exista altii, care lectureaza ce scriu, doar ca sa vada daca se regasesc printre randuri. Sunt clipe putine sau multe, nu conteaza, in care nici mie nu-mi place ce  am scris. Si ma intreb, din nou … de ce si-ar pierde vremea cei straini de mine incercand sa-mi descifreze mie gandurile? Nu o fac si nu o vor face.  Daca imi voi dori sa fiu „parcursa” nu-mi ramane decat o singura solutie: Sa nu mai fiu o straina pentru cei straini de mine!

    

 

 

Stia sa deseneze lumea in culori?

     Ploua si umezeala aceea ii se intrepatrunsese pana si in suflet. Nu mai intelegea daca era inghetata sau doar amortita, nici nu stia cum si-ar fi dorit sa fie. Trecea printr-o perioada zbuciumata, iar intunericul nu era datorat ingramadirii norilor grei de la fereastra sa.

     Si-a privit mainile… erau, inca murdare … diversitatea de culori luminoase crea ceva ambiguu. I-au placut intotdeauna mainile sale „de pianista”, desi nu cantase nicioadata, in nici un fel. Acum si ele, odata adorate, i se pareu straine si departe. Singurul lucru pe care il iubea in toata ceata aceasta era el… desi, nu reusea sa priceapa daca iubea frumsetea tabloului sau chiar pe el.  Sau poate adora tabloul doar din cauza lui…

      A incercat sa-si aminteasca… cum, cand l-a zarit intaia oara… I s-a parut atat de demult, desi trecusera doar doi ani. Ea avea,  in sfarsit, un vernisaj. Era fericita si simtea ca toate tablourile ei au prins viata. I se succedau imagini de inceput ale fiecarui, le admira si ea , pe unul si altul luat in parte, de parca acum le descoperea. Langa unul dintre ele,  l-a suprins pe el, emotionat, cu un inceput de lacrima in coltul unui ochi si i s-a parut ireal. Din seara aceea au format un cuplu, de fapt devenisera o singura persoana, cu aceleasi dorinte, nevoi; erau nedezilipiti, de parca nu puteau respira decat aerul unul de celalat. Disparuse tot in jurul lor, erau doar ei, doar ei doi.

      Cat a durat starea mirifica? Aproape un an… Unii ar spune ca e putin, altii ca nu s-au iubit , ci ca a fost doar o flacara care s-a stins. Are importanta? Nu … Ei au fost fermecati de trairi… chiar si un an.

      Cand a dorit sa-l pastreze si pe panza, el s-a opus. Imaginea lui ar fi fost mai frumoasa decat realitatea, pentru ca era transpusa de ea…si ea nu putea fi obiectiva. A acceptat, in ciuda faptului, ca intelegea cu fiecare linie trasata a pensulei, ca acesta era sfarsitul. Nu ar fi putut atinge niciodata puritatea imaginii sale.

      A iesit din viata ei la fel de brusc cum isi facuse aparitia, cu aceeasi lacrima in coltul ochiului, pe care data acesta a lasat-o sa cada… A plecat cu speranta ca se va intoarce, cu speranta ca va fi mai puternic, cu speranta ca odata cu plecarea va disparea si dorinta patrunzatoare de a o atinge.

      A trecut un alt an. El nu s-a intors, iar ea nu reusea sa umple gaura pe care o simtea, o vedea inlauntrul sau. Singurele clipe cand durerea i se domolea, erau acelea in care privea tabloul. Momentele de liniste erau aparente… suferinta i se accentua de fiecare data. Avusese secunde de ratacire in care a vrut sa-l distruga; a renuntat cu repeziciune, pentru ca ar fi distrus ultimul lucru care o tinea legata de el.

      Avea sa-l astepte toata viata… stia ca se va intoarce, stia ca putea sa deseneze lumea in culori doar alaturi de el.