… nu stiu dacă este o poveste de dragoste, dar o să încerc să descriu astfel încât să-şi dea seama Celălalt ce este. Eu … o tratez ca pe o poveste frumoasă. Nu a început nici cum şi în nici un fel, nici nu ştiu dacă a început vreodată. Cred că e de fapt o poveste despre incertitudinea iubirii.

     Când l-am cunoscut era un puşti îndrăgostit de o prietenă de a mea şi cum pentru mine ce e al alteia, indiferent sub ce formă, nu poate fi al meu, nu i-am dat prea multă atenţie. Mi s-a înfăţişat drăguţ, politicos şi cam atât. Cred că se întâmpla undeva într-o primăvară. A venit vremea verii, a aceluiaşi an, şi ne-am reîntâlnit la un prieten. Mi se părea că are o privire pătrunzătoare sau aşa îmi place să cred. Percepţia mea despre El … este, de fapt, o retrospectivă, prea exuberant şi prea gălăgios pentru gustul meu şi cred prea prietenos pentru cât de puţin ne cunoşteam, adică mai deloc. Nu ştiam despre El decât că este “mic şi îndrăgostit” şi că lucrează în publicitate, media, ceva de genul. Prea puţin.

    Undeva spre sfârşitul de an, a încercat să stabilească o legătură pe messenger. Urăsc genul acesta de relaţionări. Pot să-l accept doar pentru că unii, cei mai mulţi, nu mai pot relaţiona direct. Nu înţelegeam ce vrea, de ce şi în ce fel şi probabil că nici El nu se pricepea prea bine să mă lămurescă.

     Nu sunt deschisă deloc la noi prietenii, pentru că nu am o părere prea bună despre oameni şi-mi sunt suficienţi cei pe care îi am. Nu-mi mai trebuia unul în plus pe care să-l înţeleg, să-l creditez . . . De înţeles nu L-am înţeles, dar L-am creditat. Nu vreau să anticipez, nu-mi doresc să aibă rezonanţe de epilog, pentru că nu stiu daca este o poveste. Nici eu nu ştiu ce este, ştiu doar ce aş fi vrut să fie: O poveste de dragoste.

     Stăteam de vorbă pe messenger, aveam păreri în contradictoriu, de cele mai multe ori, mă şicana, mă provoca, mă invita la patinoar, la munte, la suc, la bere, să se tundă, … şi se izbea de fiecare dată de un zid: nu. Erau refuzuri categorice, dar elegante deoarece El era sau fusese îndrăgostit de o prietenă de a mea. Nu ştiu nici acum dacă a fost real sau nu; nu L-am întrebat niciodată, poate aici am greşit sau poate nu. Atunci eram pentru El doar “o persoană virtuală, nu şi reală”. Si mǎ întreb unde am fost în eroare … cǎ am lǎsat sǎ devinǎ prea puterincǎ relaţia aceasta online.

    Prima întâlnire a fost un “eşec”. Am vorbit într-una, mi-a zărit două lacrimi, am trimis mesaje, … deşi nu asta fac eu de obicei. Imi place sǎ le acord atenţie şi să-i examinez. Prima oară eşti extrem de vulnerabil şi e tulburător. Nu ştii la ce să te aştepţi şi dacă El sau Ea doar te ascultă îi vei îndruga verzi şi uscate. El cred că nu m-a ascultat … doar m-a auzit. Dupǎ aceea, m-am destins. Nu suficient. Au dispărut doar emoţiile primei vederi. Intâlniri mai avusesem … virtuale.

     Şi-a dorit să-mi fie aproape în momente dificile pentru mine, dar eu nu ştiu să mă las ajutată. Mi-a plăcut dorinţa Lui de a mă sprijini, dar atât. Mi-a plăcut când m-a sunat la douǎsprezece noaptea, chiar dacă era ameţit de alcool, ca să-mi spună că El o să fie lângă mine şi că o să mă susţină, indiferent cine sau ce s-ar opune. Dar, şi o spun cu mare tristeţe, nu a fost aşa. Nu a putut să ducă toată răceala şi am anticipat asta,  L-am avertizat, dar nu mi-am dorit să se întâmple. Dar El nu de atenţionǎri avea nevoie.  Speram  din tot  sufletul  să  nu  am dreptate.   Poate a fost vina mea.   Poate eu L-am condus pe drumul acela, chiar şi inconştient.

     Nu vreau să sune ca şi când mi-aş plânge de milă, dar veneam după o perioadă neagră … şi a sufletului şi a hainelor. Trei decese consecutive ale unor persoane foarte apropiate şi nişte probleme de sănătate  m-au maturizat brusc. Dar nu am avut timp să înţeleg nimic, nu am avut timp să-mi revin. Poate nu a fost vina niciunuia, poate au fost doar o serie de evenimente nefericite.

     Am greşit şi am forţǎ suficientă să recunosc. Cel mai rău m-am simţit când m-a aşteptat de ziua mea, într-un club, cu prietenii lui, cu tort şi flori. A vrut să fie o surpriză. Dar a fost doar pentru El … una dezagreabilǎ. Eu … nu am apărut acolo. Am plâns pentru ce ar fi putut să simtă El. M-a durut suferinţa Lui şi mi-am dorit să fi putut să fiu împărţită în jumătate … doar o noapte. Invǎţǎm din durerile celorlalţi? Doar atunci când ne regǎsim într-un fel sau altul în El.

     A venit şi pentru El o perioadă urâtă, în care nu mai ştia ce vrea, dacă mă vrea pe mine cu toate mâhnirile, problemele şi egoismul meu sau doar … să fie fericit. A ales să încerce să fie fericit.

     M-am simţit folosită, minţită, m-a durut mai tare decât m-aş fi aşteptat. Nu o să intru în detalii deoarece reamintirea îmi trezeşte nişte stări contradictorii. Am fost o dorinţă puternică şi un scut pentru a nu reînnoda o mai veche relaţie. Am fost înşelată şi minţită. Şi de multe ori îmi doresc să fi fost naivă, să nu realizez lucrurile urâte pe care le fac oamenii altor oameni. Şi execrabil e când fac rău oamenilor pentru care au senzaţia că au sentimente.

    A urmat o perioadă în care am încercat să uit că a fost lângă mine şi că m-a durut când n-a mai fost şi în special cum a ales să nu mai aparţină lumii mele. Pentru a nu lua cu mine mai departe amărăciunea m-am slujit de alţi oameni şi-mi închipui că am reuşit şi că nu le-am  vătămat nici măcar o părticică din suflet.

    Am încercat să fiu rea, dar nu am izbutit, dovada cea mai mare e că scriu acum povestea aceasta. Eu pentru El … un vis, El pentru mine … un bărbat care s-a străduit să fie aproape de sufletul meu, dar care a renunţat exact când eu începusem să mă sfărâm în bucăţi mici, mici, mici. Poate cine ştie … urma să mă topesc. Dar El, şi nu-mi place ce gândesc, e la fel ca toţi ceilalţi oameni, poate şi ca mine, nu mai are răbdare. Poate nici nu eram aşa specială… pentru El.

     Vreau să cred că viaţa nostră e ca o gară cu nenumărate trenuri si dacă ai putea să te detaşezi ai vedea un furnicar de suflete. Unii sunt înfriguraţi pentru că aşteaptă, alţii sunt dezamăgiţi pentru că au pierdut, iar ceilalţi extaziaţi deoarece au reuşit să prindă trenul. Nu vreau să cred că avem bilete rezervate la unul singur, deşi eu am senzaţia că am pierdut câteva. Unul … sigur. Sau poate există un singur tren la care avem rezervare, iar restul sunt cu locuri în picioare. E trist, dar cred că am traversat  mai mult în picioare sau poate nu am văzut locul acela liber sau poate nu-mi spusese nimeni că am bilete sau poate nu am simtit.

    Până la urmă nici nu ştiu dacă e o poveste, dacă poate cineva să înveţe ceva, poate nici eu, poate nici El … Eu o să o consider o poveste de dragoste, restul … o poveste despre incertitiudini. Nici nu ştiu de ce am scris-o. M-am simţit descărcată, uşurată. Poate i-o trimit sau poate sunt prea laşă. Speranţa că voi avea suficientă forţă morală de a înfrunta temerile altora mă provoacă să continui să aştern şi restul.

 

Epilog

 

    El este încă parte din viaţa mea, dar îşi manifestă o ciudată aversiune si nu am reuşit încă să pricep dacă e îndreptată împotriva mea sau a vieţii Lui. M-aş bucura să fie pentru mine … ar fi mai usor pentru El.

     Nu-şi mai doreşte fericirea. Şi mi se pare trist. Am crezut în dorinţa şi puterea Lui de a o căuta. Şi am senzaţia că a renunţat prea devreme. Nu înţeleg. Nu pot. Inverşunarea care se rǎsfrânge asupra mea. Nu vrea să îmi explice. Nici măcar nu cred că o percepe, nu e conştient de ea. Şi cum ar putea să-mi justifice când nu reuşeşte să o înţeleagă nici El. A decis când s-a terminat şi cum. Să fi greşit eu oare atât de mult încât să fi rămas prezentă în sufletul lui această … nici nu ştiu cum să o mai numesc.

    El continuă să fie parte din viaţa mea pentru că eu mai am speranţa. Exercit asupra-mi o forţǎ maleficǎ şi nu-mi rǎmâne decât sǎ sper cǎ El va fi o eliberare. Eu sunt în continuare în mintea Lui … ca o fantezie. Cred că amândoi ne amăgim.

    Cu ce am rămas? Cu certitudinea că nu sunt singura care merită atenţie, că nu sunt doar eu atât de importantă.