Am uitat … sa mai scriu. De ce? Pentru ca mi se parea ca nu sunt inspirata, ca nu isi doreste nimeni sa ma asculte, sa ma citeasca, pentru ca nu am mai simtit, pentru ca am fost coplesita, pentru ca povestile nu au vrut sa ramana DOAR POVESTI, pentru ca nu am avut curaj.
Am uitat … sa citesc oameni adevarati. Citesc despre ei, nu pe ei. Nu mai pot sa definesc artistul de dupa litere, vorbe. Nu mai vad.
Am uitat… sa multumesc iubirilor, zambetelor, lacrimilor, muzicii.
Am uitat … sa patrund in ochii lor. Dar cand un copil de 2 ani si 4 luni imi spune ca il vede pe Mos Nicolae in ochii mei, am inteles ca e asa de usor sa vezi, sa simti, sa multumesti, sa citesti, sa scrii.
Mi-am amintit de ce scriam. O sa vina o vreme in care o poveste va fi POVESTEA.
