Intotdeauna mi-a fost teama de inceputuri …
Era prima zi de scoala intr-un oarecare liceu, nu-mi amintesc toate detaliile, stiu doar ca mirosea a toamna, a frunze galbene incalzite de soare, stiu doar ca ma privea, stiu doar ca am iubit ochii aceia din prima clipa. Atat. Am avut senzatia ca e al meu si am vrut sa-i spun si lui, m-am razgandit. Ii era teama…
In fiecare zi, trei ani la rand, dimineti cu soare, cu stropi, cu fulgi, cu vant … l-am cautat, l-am asteptat, l-am visat sa se opreasca si sa-mi spuna ca iubeste zambetul meu. Atat. Un inceput …
Anii… Au trecut ceva de atunci, nu-mi amintesc exact cati, in realitate nu vreau sa socotesc, mi-ar disparea zambetul si poate apare el.
Imi doream o seara linistita de sambata, dar se pare ca nu mi-am dorit atat de tare. Petrecere, politete gratuita, strangeri indelungate de mana, zambete nesincere si el. Intr-un colt, din care ma ardea privirea lui. Imi lipsise. Am retrait in cateva minute toate zilele acelea in care ochii lui imi dadusera o stare de liniste, de tot, de intreg. Adoram privirea lui in aceeasi masura in care el iubea surasul meu.
Asteptam … un inceput. Nu imi mai era teama. Stiam ca ii place zambetul meu.
P. S. aici e povestea lui spusa de el http://www.bobbyvoicu.ro/spune-o-poveste.html
